Acceptarea lui Dumnezeu ca unicul tău Stăpân este primul pas în obținerea mântuirii
Adevărurile cu privire la autoritatea lui Dumnezeu sunt adevăruri pe care fiecare persoană trebuie să le privească cu seriozitate, trebuie să le experimenteze și înțeleagă cu inima sa; pentru că aceste adevăruri afectează viața fiecărei persoane, trecutul, prezentul și viitorul fiecărei persoane, momentele cruciale prin care trebuie să treacă fiecare persoană în timpul vieții, cunoașterea omului despre suveranitatea lui Dumnezeu și atitudinea cu care ar trebui să facă față autorității lui Dumnezeu și, în mod natural, destinația finală a fiecărei persoanei. Așadar, este nevoie de energia unei întregi vieți să le cunoști și să le înțelegi. Când iei în serios autoritatea lui Dumnezeu, când accepți suveranitatea lui Dumnezeu, vei ajunge treptat să realizezi și să înțelegi că autoritatea lui Dumnezeu există cu adevărat. Dar dacă nu recunoști niciodată autoritatea lui Dumnezeu, nu Îi accepți niciodată suveranitatea, atunci indiferent câți ani trăiești, nu vei obține nici cea mai măruntă cunoaștere a suveranității lui Dumnezeu. Dacă nu cunoști și nu înțelegi cu adevărat autoritatea lui Dumnezeu, atunci, când ajungi la capătul drumul, chiar dacă ai crezut în Dumnezeu vreme de decenii, nu vei avea nimic în viața ta cu care să te mândrești, cunoașterea ta cu privire la suveranitatea Lui asupra destinului omenirii va fi, în mod inevitabil, zero. Nu este acesta un lucru foarte trist? Așadar, indiferent de cât de departe ai ajuns în viață, indiferent de vârsta ta, indiferent de cât mai ai din călătoria ta, mai întâi trebuie să recunoști autoritatea lui Dumnezeu și să o iei în serios, să accepți faptul că Dumnezeu este unicul tău Stăpân. Obținerea unei cunoașteri limpezi și corecte și înțelegerea acestor adevăruri cu privire la suveranitatea lui Dumnezeu asupra destinului omenesc reprezintă o lecție obligatorie pentru oricine, cheia spre cunoașterea vieții omenești și spre obținerea adevărului, reprezintă viața și lecția de bază de cunoaștere a lui Dumnezeu cu care fiecare se confruntă zi de zi și pe care nimeni nu o poate eluda. Dacă unul dintre voi dorește să apuce pe scurtături pentru a atinge acest scop, atunci îți spun că este imposibil! Dacă vrei să scapi de suveranitatea lui Dumnezeu, acest lucru este și el imposibil! Dumnezeu este singurul Domn al omului, Dumnezeu este singurul Stăpân al destinului omenesc, așa că este imposibil ca omul să-și dicteze propria soartă, imposibil să o depășească. Indiferent cât de grozave sunt abilitățile cuiva, acesta nu poate influența, cu atât mai puțin orchestra, aranja, controla sau schimba destinele celorlalți. Numai Dumnezeu Însuși cel unic dictează toate lucrurile pentru om, pentru că numai El posedă unica autoritate care deține suveranitatea asupra destinului omenesc; și astfel, numai Creatorul este unicul Stăpân al omului. Autoritatea lui Dumnezeu deține suveranitatea nu doar asupra omenirii create, ci și asupra ființelor necreate pe care nu le poate vedea niciun om, deasupra stelelor, deasupra cosmosului. Acesta este un fapt incontestabil, un fapt care există cu adevărat, pe care nu îl poate schimba niciun om sau lucru. Dacă încă ești nemulțumit de lucruri așa cum sunt, crezând că ai vreun talent sau abilitate specială și încă mai crezi că poți avea noroc să-ți schimbi circumstanțele actuale sau să scapi de ele; dacă încerci să-ți schimbi propria soartă prin eforturi omenești, și astfel ieși în evidență față de ceilalți și câștigi faimă și avere; atunci îți spun ție că faci lucrurile dificile pentru tine, nu faci decât să cauți belele, îți sapi singur groapa! Într-o zi, mai devreme sau mai târziu, vei descoperi că ai făcut alegerea greșită și că ți-ai irosit eforturile. Ambiția, dorința ta de a te lupta împotriva sorții și propria ta purtare obraznică te vor duce pe un drum fără întoarcere și vei plăti un preț amar pentru aceasta. Cu toate că acum nu vezi gravitatea consecinței, pe măsură ce experimentezi și apreciezi din ce în ce mai profund adevărul că Dumnezeu este Stăpânul destinului omenesc, vei ajunge încet să înțelegi ceea ce spun astăzi și adevăratele implicații a ceea ce spun. Dacă ai cu adevărat inimă și spirit, dacă ești o persoană care iubește adevărul – acestea depind de tipul de atitudine pe care o adopți față de suveranitatea lui Dumnezeu și față de adevăr. Și, în mod natural, acest fapt determină dacă poți să cunoști și să înțelegi cu adevărat autoritatea lui Dumnezeu. Dacă nu ai perceput niciodată în viața ta suveranitatea lui Dumnezeu și aranjamentele Lui, cu atât mai puțin să recunoști și să accepți autoritatea lui Dumnezeu, atunci vei fi complet inutil, vei fi, fără urmă de îndoială, obiectul detestării și al respingerii lui Dumnezeu, din cauza cărării pe care ai apucat și a alegerilor pe care le-ai făcut. Dar aceia care, în lucrarea lui Dumnezeu, pot accepta încercarea Lui, pot accepta suveranitatea Lui, se pot supune autorității Lui și pot obține treptat experiența reală a cuvintelor Lui, vor fi obținut o cunoaștere reală a autorității lui Dumnezeu, o înțelegere reală a suveranității Lui și vor fi devenit cu adevărat supuși ai Creatorului. Numai asemenea oameni vor fi fost cu adevărat mântuiți. Pentru că ei au cunoscut suveranitatea lui Dumnezeu, pentru că au acceptat-o, aprecierea și supunerea față de realitatea suveranității lui Dumnezeu asupra destinului omenesc sunt reale și corecte. Când vor fi în fața morții, ei vor putea, ca Iov, să aibă mintea netemătoare de moarte, să se supună orchestrațiilor și aranjamentelor lui Dumnezeu în toate, fără alegere individuală, fără dorință individuală. Numai o asemenea persoană va fi în stare să se întoarcă alături de Creator ca o adevărată ființă omenească creată.
Avertizarea lui Iahve Dumnezeu ajunge la niniviteni
Să trecem la al doilea pasaj, la al treilea capitol din Cartea lui Iona: „Iona a început să meargă prin cetate cale de o zi. El striga: «Încă patruzeci de zile și Ninive va fi distrusă!»” Acestea sunt cuvintele pe care Dumnezeu i le-a transmis direct lui Iona pentru a le spune ninivitenilor. Acestea sunt, firește, cuvintele pe care Iahve Dumnezeu a dorit să le spună ninivitenilor. Aceste cuvinte le indică oamenilor faptul că Dumnezeu a început să deteste și să urască oamenii orașului deoarece răutatea lor ajunsese la ochii lui Dumnezeu și, astfel, El dorea să distrugă acest oraș. Totuși, înainte ca Dumnezeu să distrugă orașul, El avea să facă un anunț ninivitenilor și avea să le ofere, simultan, oportunitatea de a se căi pentru răutatea lor și de a o lua de la capăt. Această oportunitate avea să dureze patruzeci de zile. Cu alte cuvinte, dacă oamenii din oraș nu se căiau, nu-și recunoșteau păcatele și nu se aruncau înaintea lui Iahve Dumnezeu în decurs de patruzeci de zile, Dumnezeu avea să distrugă orașul așa cum a făcut cu Sodoma. Asta a fost ceea ce Iahve Dumnezeu a dorit să le spună oamenilor din Ninive. În mod clar, nu a fost o simplă declarație. Nu numai că a transmis mânia lui Iahve Dumnezeu, ci a transmis și atitudinea Sa față de niniviteni; în același timp, această simplă declarație a slujit, de asemenea, drept avertizare solemnă față de oamenii care trăiau în oraș. Această avertizare le-a spus că faptele lor rele le câștigaseră ura lui Iahve Dumnezeu și le-a spus că faptele lor rele îi vor aduce curând la un pas de propria lor anihilare; de aceea, viețile tuturor din Ninive erau în pericol iminent.
Puternicul contrast dintre reacția celor din Ninive și reacția celor din Sodoma față de avertizarea lui Iahve Dumnezeu
Ce înseamnă a fi dărâmat? În termeni familiari, înseamnă a dispărea. Dar în ce mod? Cine putea face un întreg oraș să se dărâme? Omului îi este imposibil să facă un asemenea lucru, desigur. Acești oameni nu erau proști; de îndată ce au auzit această declarație, ei au înțeles. Știau că venise de la Dumnezeu; știau că Dumnezeu avea să-Și îndeplinească lucrarea; știau că răutatea lor Îl înfuriase pe Iahve Dumnezeu și adusese mânia Sa asupra lor, încât curând aveau să fie distruși împreună cu orașul lor. Cum s-au comportat oamenii din oraș după ce au ascultat avertizarea lui Iahve Dumnezeu? Biblia descrie amănunțit modul în care au reacționat acești oameni, de la regele lor până la omul obișnuit. După cum este consemnat în Scripturi: „Atunci oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post și s-au îmbrăcat cu saci, de la cel mai mare până la cel mai mic. Când această veste a ajuns la regele din Ninive, acesta s-a ridicat de pe tronul său, și-a dat jos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac și s-a așezat în cenușă. El a trimis să se vestească în Ninive: Din porunca regelui și a nobililor săi, se cer următoarele: «Nici un om și nici un animal, nici din cireadă, nici din turmă, să nu guste nimic, să nu pască și să nu bea apă deloc! Oamenii și vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu și să se întoarcă de la calea lor cea rea și de la violența lor, de care le sunt pline mâinile! […]»”
După ce au auzit declarația lui Iahve Dumnezeu, oamenii din Ninive au afișat o atitudine complet opusă față de cea a oamenilor din Sodoma – oamenii din Sodoma I s-au opus în mod deschis lui Dumnezeu, avansând din rău în mai rău, dar ninivitenii, după ce au auzit aceste cuvinte, nu au ignorat chestiunea, nici nu s-au împotrivit; în schimb, L-au crezut pe Dumnezeu și au declarat o perioadă de post. La ce se referă „crezut” aici? Cuvântul însuși sugerează credință și supunere. Dacă utilizăm comportamentul actual al ninivitenilor pentru a explica acest cuvânt, înseamnă că ei au crezut că Dumnezeu poate și va face precum a zis și că erau dispuși să se căiască. Oamenii din Ninive au simțit frică în fața dezastrului iminent? A fost credința lor cea care le-a pus frica în inimi. Ei bine, ce putem utiliza pentru a dovedi credința și frica ninivitenilor? Este așa cum spune Biblia: „și au proclamat post și s-au îmbrăcat cu pânză de sac, de la cel mai mare până la cel mai mic dintre ei.” Asta înseamnă că ninivitenii au crezut cu adevărat și că din această convingere a venit frica, ceea ce a dus apoi la post și la îmbrăcarea cu pânză de sac. Acesta este modul în care și-au arătat începutul căinței lor. Într-un contrast total cu oamenii din Sodoma, nu numai că ninivitenii nu I s-au opus lui Dumnezeu, ei și-au și arătat clar căința prin comportamentul și acțiunile lor. Desigur, aceasta nu s-a aplicat doar oamenilor obișnuiți din Ninive; regele lor nu a făcut excepție.
Căința regelui din Ninive câștigă lauda lui Iahve Dumnezeu
Când regele din Ninive a auzit aceste vești, s-a ridicat de pe tron, și-a dat jos haina, s-a îmbrăcat în pânză de sac și a stat în cenușă. Apoi, a proclamat că nimeni din oraș nu va avea voie să guste nimic și că nici animalele, mieii sau boii nu vor pășuna sau bea apă. Atât omul, cât și animalele aveau să se îmbrace cu pânză de sac; oamenii aveau să Îl implore cu toată convingerea pe Dumnezeu. Regele a declarat, de asemenea, că fiecare dintre ei avea să se îndepărteze de căile sale rele și să abandoneze violența din mâinile sale. Judecând după această serie de fapte, regele din Ninive și-a demonstrat căința sinceră. Această serie de acțiuni pe care el le-a întreprins – ridicarea de pe tron, aruncarea hainei de rege, purtarea sacului și așezarea în cenușă – le spune oamenilor că regele din Ninive și-a dat deoparte statutul regal și a purtat pânză de sac, împreună cu oamenii obișnuiți. Asta înseamnă că regele din Ninive nu și-a ocupat funcția regală pentru a continua pe calea cea rea sau violența din mâinile sale după auzirea anunțului din partea lui Iahve Dumnezeu; mai degrabă, el a lăsat deoparte autoritatea pe care o deținea și s-a căit înaintea lui Iahve Dumnezeu. În acest moment, regele din Ninive nu se căia ca rege; el venise înaintea lui Dumnezeu să își mărturisească și să se căiască pentru păcatele sale ca un supus obișnuit al lui Dumnezeu. Pe lângă acestea, a și spus întregului oraș să se mărturisească și să se căiască de păcate înaintea lui Iahve Dumnezeu în aceeași manieră ca el; în plus, el avea un plan specific al modului prin care să facă acest lucru, așa cum este arătat în Scriptură: „Nici un om și nici un animal, nici din cireadă, nici din turmă, să nu guste nimic, să nu pască și să nu bea apă deloc! […] să strige cu putere către Dumnezeu și să se întoarcă de la calea lor cea rea și de la violența lor, de care le sunt pline mâinile!” Din postura de conducător al orașului, regele din Ninive avea putere și statut suprem și putea face tot ce voia. Când s-a confruntat cu anunțul lui Iahve Dumnezeu, el ar fi putut să ignore chestiunea sau să se căiască și să își mărturisească doar el păcatele; el ar fi putut să ignore complet dacă oamenii din oraș alegeau sau nu să se căiască. Cu toate acestea, regele din Ninive nu a făcut asta deloc. Nu numai că s-a ridicat de pe tron, a purtat pânză de sac și cenușă și și-a mărturisit și s-a căit de păcatele sale înaintea lui Iahve Dumnezeu, el a și ordonat tuturor oamenilor și animalelor din oraș să facă același lucru. El chiar le-a ordonat oamenilor să „plângă din inimă în fața lui Dumnezeu.” Prin această serie de acțiuni, regele din Ninive a realizat cu adevărat ceea ce ar trebui să facă un conducător; seria lui de acțiuni este una care era dificil de realizat pentru orice rege din istoria omenească și, de asemenea, una pe care nimeni nu a realizat-o. Aceste acțiuni pot fi numite acțiuni fără precedent în istoria umană; sunt demne de a fi atât comemorate, cât și imitate de omenire. De la apariția omului, fiecare rege își condusese supușii spre a se împotrivi și a I se opune lui Dumnezeu. Nimeni nu își condusese vreodată supușii spre a-L implora pe Dumnezeu cu scopul de a căuta răscumpărare pentru răutatea lor, de a primi absolvirea lui Iahve Dumnezeu și de a evita pedeapsa iminentă. Regele din Ninive, totuși, a putut să își conducă supușii spre a se întoarce la Dumnezeu, a-și părăsi căile rele și a abandona violența din mâinile lor. În plus, a putut și să-și lase la o parte tronul și, în schimb, Iahve Dumnezeu S-a întors și S-a căit și Și-a retras mânia, permițându-le oamenilor din oraș să supraviețuiască, și ferindu-i de distrugere. Acțiunile regelui pot fi numite doar un miracol rar în istoria umană; pot fi numite chiar model al unei omeniri corupte ce se mărturisește și se căiește de păcatele sale înaintea lui Dumnezeu.
Voi folosi din nou metoda de a vă spune o poveste pe care să o ascultați, cu toții, în liniște și să vă gândiți la ceea ce vorbesc. După ce voi termina povestirea, vă voi pune câteva întrebări pentru a vedea cât de mult ați învățat. Personajele principale din această povestire sunt un munte mare, un pârâu mic, un vânt aspru și un val gigantic.
Povestirea 2. Un munte mare, un pârâu mic, un vânt aspru și un val gigantic
A fost odată un pârâu mic care cotea înainte și înapoi, ajungând în cele din urmă la poalele unui munte mare. Muntele bloca drumul micuțului pârâu, așa că pârâul a rugat muntele cu vocea sa mică și slabă: „Te rog, lasă-mă să trec, stai în calea mea și îmi blochezi drumul înainte.” Muntele atunci întrebă: „Unde te îndrepți?” La care micuțul pârâu răspunse: „Îmi caut casa.” Muntele spuse: „Bine, dă-i drumul și treci peste mine!” Dar deoarece micul pârâu era prea slab și prea tânăr, nu avea cum să curgă peste un munte atât de mare, așa că nu avu altă posibilitate decât să tot curgă la poalele muntelui…
Un vânt aspru bătu, cărând cu el nisip și praf până unde era muntele. Vântul urlă la munte: „Lasă-mă să trec!” Muntele întrebă: „Unde te duci?” Vântul urlă înapoi: „Vreau să mă duc în partea aceea a muntelui.” Muntele zise: „Bine, dacă poți să treci prin mijloc te poți duce!” Vântul cel aspru urlă încoace și încolo, dar indiferent cât de furios bătea, nu putu trece prin mijlocul muntelui. Vântul obosi și se opri să se odihnească. Așa că pe partea aceea a muntelui bătea neregulat doar un vânt slab, ceea ce îi mulțumi pe oamenii de acolo. Așa îi saluta muntele pe oameni…
Pe țărm, stropii oceanului se izbeau ușor de recif. Deodată, apăru un val gigantic și mugi pe calea sa către munte. „Dă-te la o parte!” strigă valul gigantic. Muntele întrebă: „Unde te duci?” Marele val nu se opri și continuă să crească pe când răspundea: „Îmi extind teritoriul și vreau să îmi întind brațele un pic.” Muntele zise: „Bine, dacă poți să treci peste creasta mea, îți voi ceda drumul.” Marele val se dădu un pic în spate și apoi se ridică din nou spre munte. Dar indiferent de cât de mult încerca, nu reușea să treacă peste munte. Nu avu de ales decât să se retragă încetișor de unde venise…
De-a lungul secolelor, micul pârâu se scurse încet în jurul poalelor muntelui. Urmând cursul pe care muntele îl făcuse, micuțul pârâu ajunse înapoi acasă; se uni cu râul și se vărsă în mare. Sub îngrijirea muntelui, micuțul pârâu nu se pierdu niciodată. Micuțul pârâu și marele munte se bazau unul pe altul, se înfrânau unul pe altul și depindeau unul de celălalt.
De-a lungul secolelor, vântul aspru nu și-a schimbat obiceiul de a urla către munte. Vântul aspru a suflat mari vârtejuri de nisip când a „vizitat” muntele, așa cum făcuse înainte. A amenințat muntele, dar niciodată nu a răzbătut prin mijlocul lui. Vântul cel aspru și marele munte s-au bazat unul pe altul, s-au înfrânat unul pe altul și au depins unul de celălalt.
De-a lungul secolelor, valul gigantic nu s-a odihnit nici el și niciodată nu s-a oprit din înaintare. Urla și se urca din nou și din nou pe munte, dar muntele nu s-a clintit un centimetru. Muntele veghea marea și astfel creaturile mării s-au înmulțit și s-au dezvoltat. Valul gigantic și muntele cel mare s-au bazat unul pe altul, s-au înfrânat unul pe altul și au depins unul de altul.
Povestirea s-a sfârșit. În primul rând, ce puteți să îmi spuneți despre această povestire, care a fost conținutul principal? Mai întâi a fost muntele, apoi ce? (Un mic pârâu, un vânt aspru și un val gigantic.) Ce s-a întâmplat în prima parte cu micul pârâu și cu marele munte? De ce vorbim despre marele munte și micul pârâu? (Pentru că muntele a protejat pârâul, acesta nu s-a pierdut niciodată. S-au bazat unul pe altul.) Ce ziceți, muntele a protejat sau a obstrucționat micuțul pârâu? (L-a protejat.) Putea să îl fi obstrucționat? Muntele și micul pârâu erau împreună; a protejat pârâul și totodată a fost și o obstrucție. Muntele a protejat pârâul ca să se poată vărsa în râu, dar totodată l-a ținut să nu curgă peste tot unde putea inunda și putea fi dezastruos pentru oameni. Este acesta principala idee a acestei secțiuni? (Da.) Protecția muntelui asupra pârâului și modul în care a acționat ca o barieră a păzit casele oamenilor. Apoi avem micul pârâu reunindu-se cu râul la poalele muntelui și, mai târziu, curgând înspre mare; nu este aceasta necesitatea micului pârâu? Când pârâul s-a vărsat în râu și apoi în mare, pe ce se baza? Nu se baza pe munte? Se baza pe protecția muntelui și pe munte să acționeze ca o barieră; este aceasta ideea principală? (Da.) Vedeți importanța munților pentru apă în acest caz? (Da.) Este important? (Da.) A avut Dumnezeu scopul Lui când a făcut munții și înalți și joși? A avut un scop, corect? Aceasta este doar o mică parte a povestirii și dintr-un mic pârâu și un mare munte putem să vedem valoarea și semnificația acestor două lucruri în crearea lor de către Dumnezeu. De asemenea, putem vedea înțelepciunea și scopul Lui în modul în care El stăpânește aceste două lucruri. Nu este așa?
Despre ce e vorba în a doua parte a povestirii? (Un vânt aspru și marele munte.) Este vântul un lucru bun? (Da.) Nu neapărat, deoarece uneori, dacă vântul este prea puternic, poate să fie dezastruos. Cum te-ai simți dacă ar trebui să stai afară în vântul aspru? Ar depinde de cât de puternic este, corect? Dacă este o briză ușoară sau dacă este un vânt de categoria 3 sau 4, atunci ar fi încă tolerabil, o persoană ar avea cel mult probleme să își țină ochii deschiși. Dar ai putea să te descurci dacă vântul ar fi suficient de puternic încât să devină o tornadă? Nu ai fi în stare să reziști. Așadar, este greșit ca oamenii să spună că vântul este mereu bun sau că este rău întotdeauna, deoarece depinde de cât de puternic este vântul. Așadar, care este folosința muntelui aici? Nu cumva este ca un filtru pentru vânt? Muntele ia vântul aspru și îl reduce la ce? (La o briză ușoară.) Majoritatea oamenilor l-au putut atinge și simți în mediul în care trăiau – a fost un vânt aspru sau o briză ușoară cea pe care au simțit-o? (O briză ușoară.) Nu este acesta unul din scopurile pentru care Dumnezeu a creat munții? Nu a fost aceasta intenția Sa? Cum ar fi ca oamenii să trăiască într-un mediu în care vântul aspru să sufle fragmente de nisip fără ca nimic să îl blocheze sau să-l filtreze? Dacă ar arunca nisip și pietre de jur împrejur, ar mai putea oamenii să trăiască pe pământ? Unii oameni ar putea fi loviți în cap de pietre care zboară sau alții ar putea avea nisip în ochi și nu ar mai putea să vadă. Oamenii ar putea fi luați pe sus sau vântul ar putea să bată atât de tare încât să nu mai poată sta în picioare. Casele ar fi distruse și s-ar întâmpla tot felul de dezastre. Are vântul aspru valoare? (Da.) Ce valoare este aceasta? Când am spus că e rău, oamenii ar putea simți că nu are valoare, dar este adevărat acest lucru? Transformarea lui într-o briză nu are valoare? De ce au nevoie oamenii mai mult când e umiditate sau sufocant? Au nevoie de o briză ușoară care să sufle ușor peste ei, pentru a le răcori și limpezi capetele, pentru a le ascuți gândirea, pentru a le repara și îmbunătăți starea de spirit. De exemplu, voi toți stați într-o încăpere cu mulți alți oameni și aerul e încărcat, de ce ați avea nevoie cel mai mult? (De o mică briză.) În locurile unde aerul este tulbure și plin de murdărie, acesta poate încetini gândirea unei persoane, îi reduce fluxul sanguin și o poate face să aibă capul mai puțin limpede. Totuși, aerul ar deveni proaspăt dacă ar avea cum să se miște și să circule, iar oamenii se vor simți mult mai bine. Chiar dacă micul pârâu sau vântul cel aspru pot deveni un dezastru, cât timp muntele este acolo, acesta îi va transforma în lucruri care, realmente, aduc un beneficiu oamenilor; nu este corect?
Despre ce este vorba în a treia parte a povestirii? (Marele munte și valul imens.) Marele munte și valul imens. Cadrul aici este un munte lângă mare, unde putem vedea muntele, oceanul împroșcând și de asemenea un val imens. Ce este muntele pentru val în acest caz? (Un protector și un filtru.) Este și protector și filtru. Scopul protejării este acela de a opri această parte a mării de la dispariție, astfel încât creaturilor ce trăiesc în ea să le meargă bine. Ca filtru, muntele ține apa mării – acest corp de apă – să nu se reverse și să producă un dezastru care ar afecta și distruge casele oamenilor. Așadar, putem spune că muntele este și filtru și protector.
Aceasta arată semnificația sprijinului reciproc dintre munte și pârâu, dintre munte și vântul aspru și dintre munte și valul imens și felul în care se înfrânează unul pe altul și se bazează unul pe altul, lucruri despre care am vorbit. Există o regulă și o lege ce guvernează supraviețuirea acestor lucruri create de Dumnezeu. Puteți vedea ce a făcut Dumnezeu din ceea ce s-a întâmplat în povestire? A creat Dumnezeu universul și a ignorat apoi ce s-a întâmplat după? Le-a dat El reguli și a conceput modurile în care acestea să funcționeze și le-a ignorat după aceea? Asta s-a întâmplat? (Nu.) Cum este atunci? (Dumnezeu deține controlul.) Dumnezeu deține în continuare controlul asupra apei, vântului și valurilor. Nu le lasă să o ia razna, după cum nu le lasă să strice sau să distrugă casele oamenilor, și de aceea oamenii pot continua să trăiască și să prospere pe această bucată de pământ. Ceea ce înseamnă că Dumnezeu deja plănuise regulile existenței când a făcut universul. Când Dumnezeu a făcut aceste lucruri, El S-a asigurat că aveau să aducă foloase umanității și le-a și controlat, astfel încât să nu fie problematice sau dezastruoase pentru omenire. Dacă ele nu ar fi gestionate de Dumnezeu nu ar curge apele peste tot? Nu ar sufla vântul peste tot locul? Urmează acestea regulile? Dacă Dumnezeu nu le-ar gestiona, atunci ele nu ar mai fi guvernate de nicio regulă și vântul ar urla și apele s-ar ridica și ar curge peste tot. Dacă valul imens ar fi fost mai înalt decât muntele, atunci acea parte a mării ar mai fi putut exista? Marea nu ar mai fi putut exista. Dacă muntele nu ar fi mai înalt decât valul, aria aceea de mare nu ar mai exista, iar muntele și-ar pierde valoarea și semnificația.
Vedeți înțelepciunea lui Dumnezeu în aceste două povestiri? (Da.) Dumnezeu a creat universul și El este Domnul acestuia; El este responsabil pentru acesta și El îi asigură cele necesare în timp ce urmărește fiecare cuvânt și acțiune. El, de asemenea, supraveghează fiecare colț al vieții omenești. Așadar, Dumnezeu a creat universul, iar semnificația și valoarea fiecărui lucru, ca și funcția acestuia, natura lui și regulile de supraviețuire sunt clar cunoscute Lui ca propria Sa palmă. Dumnezeu a creat universul; credeți că El trebuie să cerceteze aceste reguli ce guvernează universul? Are Dumnezeu nevoie să citească din cunoașterea umană sau din știință pentru a o cerceta și înțelege? (Nu.) Este cineva din toată omenirea care are o erudiție atât de extinsă și o înțelepciune atât de vastă încât să înțeleagă toate lucrurile precum le înțelege Dumnezeu? Nu există. Corect? Există astronomi sau biologi care înțeleg cu adevărat cum trăiesc și cresc toate lucrurile? Pot ei înțelege cu adevărat valoarea existenței fiecărui lucru? (Nu pot.) De ce? Toate lucrurile au fost create de Dumnezeu și nu are importanță cât de profund studiază omenirea această cunoaștere sau cât de mult se străduiește să o învețe, nu vor putea niciodată să priceapă taina și scopul pentru care Dumnezeu a creat toate lucrurile, nu-i așa? (Da.) Discutând acest lucru până acum, simțiți că aveți o înțelegere parțială a expresiei „Dumnezeu este sursa vieții tuturor lucrurilor”? (Da.) Știam că atunci când aveam să discut acest subiect, mulți oameni se vor gândi imediat la cum Dumnezeu este adevărul și la cum cuvântul Lui se îngrijește de noi, dar ei se vor gândi la asta doar la acest nivel. Unii vor simți chiar că asigurarea de către Dumnezeu a celor necesare vieții omenești, că asigurarea hranei celei de toate zilele și a băuturii și a tuturor necesităților zilnice nu contează ca îngrijire a omului. Nu simt unii așa? Nu este intenția lui Dumnezeu foarte clară în modul în care El a creat totul, astfel încât omenirea să existe și să trăiască normal? Dumnezeu menține mediul înconjurător în care trăiesc oamenii și asigură toate lucrurile de care are nevoie această omenire. Mai mult, El gestionează și stăpânește toate lucrurile. Toate acestea îi permit omenirii să trăiască și să prospere normal; este modul prin care Dumnezeu Se îngrijește de toate lucrurile și de omenire. Nu trebuie ca oamenii să recunoască și să înțeleagă aceste lucruri? Poate unii ar putea spune: „Acest subiect este prea îndepărtat de cunoașterea noastră asupra adevăratului Dumnezeu Însuși și noi nu vrem să știm asta, deoarece omul nu poate trăi doar cu pâine ci, în schimb, trăiește prin cuvântul lui Dumnezeu.” Este corect? (Nu.) Ce e greșit aici? Poți avea o înțelegere completă a lui Dumnezeu dacă cunoști doar ceea ce a spus Dumnezeu? Dacă doar accepți lucrarea Lui și judecata și mustrarea Lui, vei avea o înțelegere completă a lui Dumnezeu? Dacă cunoști doar o mică parte a firii lui Dumnezeu, o mică parte a autorității lui Dumnezeu, este de ajuns pentru a atinge o înțelegere a lui Dumnezeu, nu? (Nu.) Acțiunile lui Dumnezeu încep cu creația universului și continuă și azi, unde acțiunile Lui sunt evidente tot timpul și în orice clipă. Dacă oamenii cred că Dumnezeu există doar pentru că El a ales unii oameni asupra cărora lucrează pentru a-i mântui, și dacă ei cred că alte lucruri nu Îl implică pe Dumnezeu, autoritatea Lui, statutul Lui și acțiunile Lui, poate fi aceasta considerată o adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu? Oamenii care au o așa-zisă cunoaștere a lui Dumnezeu – care este bazată pe o viziune unilaterală că Dumnezeu este limitat doar la un grup de oameni. Este aceasta o adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu? Nu cumva acești oameni cu genul acesta de cunoaștere a lui Dumnezeu neagă creația Sa a tuturor lucrurilor și stăpânirea Sa asupra lor? Unii oameni nu vor să recunoască asta și poate că își spun: „Nu văd stăpânirea lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, este ceva prea îndepărtat de mine și nu vreau să înțeleg. Dumnezeu face ce vrea El și asta nu are nimic de-a face cu mine. Eu sunt doar preocupat să accept conducerea lui Dumnezeu și a cuvântului Său și voi fi desăvârșit și voi fi mântuit de către Dumnezeu. Voi fi atent doar la lucrurile acestea, dar nu voi încerca să înțeleg altceva sau nu mă voi gândi la asta. Indiferent de ce reguli a făcut Dumnezeu când a creat toate lucrurile sau indiferent ce face Dumnezeu pentru a Se îngriji de ele și pentru omenire nu are legătură cu mine.” Ce este cu modul acesta de a vorbi? Nu este complet rușinos? Sunt printre voi persoane care gândesc așa? Știu că există o majoritate care gândește în felul acesta, chiar dacă voi nu spuneți asta. Acest tip de persoane conformiste ar putea folosi așa-zisul lor punct de vedere spiritual în modul în care văd totul. Vor să Îl limiteze pe Dumnezeu la Biblie, să Îl limiteze pe Dumnezeu la cuvintele care au fost rostite și să Îl limiteze pe Dumnezeu doar la cuvântul literal scris. Nu vor să știe mai mult despre Dumnezeu și nu doresc ca Dumnezeu să acorde mai multă atenție realizării altor lucruri. Acest tip de gândire este copilărească și foarte religioasă. Pot cei ce au aceste puncte de vedere să Îl cunoască pe Dumnezeu? Ar avea dificultăți în a-L cunoaște pe Dumnezeu. Astăzi am spus aceste două povestiri și am vorbit despre aceste două aspecte. Deoarece abia le-ați auzit și ați avut contact cu ele, ați putea simți că sunt profunde, ba chiar puțin abstracte și dificil de priceput și înțeles. Ar putea fi greu să le conectați cu acțiunile lui Dumnezeu și cu Dumnezeu Însuși. În orice caz, toate acțiunile lui Dumnezeu și tot ceea ce El a făcut în toate lucrurile și în toată omenirea ar trebui cunoscut clar și precis de fiecare persoană și de toți cei care caută să Îl cunoască pe Dumnezeu. Această cunoaștere îți va da confirmarea și credința în adevărata existență a lui Dumnezeu. Totodată îți va da o cunoaștere exactă a înțelepciunii lui Dumnezeu, a puterii Lui și a modului în care El Se îngrijește de toate lucrurile. Îți permite să concepi clar adevărata existență a lui Dumnezeu și să vezi că nu e ficțională și nu e un mit. Îți permite să vezi că nu e vag, nu este doar o teorie și că Dumnezeu cu siguranță nu este doar o hrană spirituală, ci există cu adevărat. Mai departe, îți permite să Îl cunoști ca Dumnezeu în modul în care S-a îngrijit de toate lucrurile și de omenire; El face asta în propriul Lui mod și în concordanță cu propriul Său ritm. Așadar, se poate spune că datorită faptului că Dumnezeu a creat toate lucrurile și le-a dat reguli, la porunca Sa, fiecare își efectuează sarcinile repartizate, își îndeplinește responsabilitățile și își joacă rolul atribuit. Toate lucrurile își îndeplinesc propriul rol pentru omenire și fac asta în spațiul, în mediul înconjurător în care trăiesc oamenii. Dacă Dumnezeu nu ar face lucrurile în modul acesta și mediul înconjurător al omenirii nu ar fi așa cum este, credința oamenilor în Dumnezeu sau urmarea Lui de către ei – niciuna nu ar fi posibilă; ar fi doar vorbărie goală, nu-i așa?
Să mai aruncăm o privire asupra povestirii pe care tocmai am auzit-o – marele munte și micul pârâu. Care este utilitatea muntelui? Lucrurile vii înfloresc pe munte, așa că existența lui are valoare prin ea însăși. În același timp, muntele blochează micul pârâu, asigurându-se că nu va curge pe oriunde vrea, aducând astfel dezastru oamenilor. Nu este așa? În virtutea existenței muntelui, li se permite lucrurilor vii precum copacii și ierburile și tuturor celelorlalte plante și animale de pe munte să prospere, în timp ce acesta, de asemenea, direcționează unde curge micul pârâu; muntele adună apele pârâului și le călăuzește natural în jurul poalelor lui, unde se pot vărsa în râu și, în cele din urmă, în mare. Regulile care se aplică aici nu au fost făcute de natură, ci au fost special aranjate de Dumnezeu la momentul creației. Cât despre marele munte și vântul aspru, muntele are, de asemenea, nevoie de vânt. Muntele are nevoie ca vântul să mângâie lucrurile vii ce trăiesc pe el și, în același timp, muntele restrânge tăria cu care vântul aspru suflă, astfel încât să nu copleșească și să devasteze. Această regulă are, într-un fel, însărcinarea marelui munte, așadar această regulă în ceea ce privește însărcinarea muntelui a apărut de una singură? (Nu.) A fost creată, în schimb, de Dumnezeu. Marele munte are propria datorie și vântul aspru are, de asemenea, propria datorie. Acum, despre marele munte și valul uriaș, fără ca muntele să fie acolo, apa ar găsi o direcție de curs de una singură? (Nu.) Apa ar copleși și ar devasta. Muntele are propria sa valoare ca munte, iar marea are propria sa valoare ca mare. În acest mod, sub aceste auspicii în care acestea pot să existe împreună în mod normal și nu interferează unul cu altul, acestea se și restricționează unul pe altul; marele munte restricționează marea, astfel încât să nu inunde, și astfel protejează casele oamenilor și asta îi permite mării să îngrijească viețuitoarele ce sălășluiesc în ea. Acest peisaj a apărut de la sine? (Nu.) A fost creat tot de către Dumnezeu. Vedem în aceste imagini că atunci când a creat universul, El a predeterminat unde avea să stea muntele, pe unde avea să curgă pârâul, din ce direcție avea să înceapă să bată vântul aspru și încotro avea să se ducă, precum și cât de înalte pot fi valurile imense. Intențiile și scopul lui Dumnezeu sunt în toate aceste lucruri și acestea sunt faptele Lui. Acum, poți vedea că faptele lui Dumnezeu sunt prezente în toate lucrurile? (Da.)
Iona 4 Iona s-a supărat însă foarte tare din pricina aceasta și s-a aprins de mânie. Și s-a rugat lui Iahve și a spus: „O, Te rog, Iahve, nu asta este ceea ce spuneam eu, atunci când eram încă în țara mea? De aceea, am fugit înainte la Tars, căci știam că ești un Dumnezeu milos și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate și Te căiești de rău. De aceea, acum, o, Iahve, ia-mi viața; căci este mai bine pentru mine să mor decât să trăiesc.” Apoi Iahve a zis: „Faci bine să te superi?” Atunci Iona a ieșit din cetate și s-a așezat la răsărit de aceasta. Acolo și-a făcut un adăpost și a șezut la umbra lui, așteptând să vadă ce se va întâmpla cu cetatea. Și Iahve Dumnezeu a pregătit o tărtăcuță și a făcut să crească peste Iona, ca să-i țină umbră deasupra capului, ca să-l izbăvească din durerea lui. Iona s-a bucurat nespus de tărtăcuță. Însă, în zorii zilei următoare, Dumnezeu a trimis un vierme care a vătămat ricinul și acesta s-a uscat. Când a răsărit soarele, Dumnezeu a trimis un vânt uscat dinspre răsărit. Soarele l-a bătut pe Iona în creștet, sleindu-l de puteri. El și-a dorit să moară și a zis: „Mai bine să mor, decât să trăiesc!” Dumnezeu l-a întrebat pe Iona: Oare faci bine că te mânii din cauza ricinului? El a răspuns: Da, fac bine că mă mânii, chiar până la moarte! Atunci Iahve a spus: „Ai avut milă de tărtăcuța pentru care nu ai lucrat și nici n-ai făcut-o să crească; cea care a ieșit într-o noapte și a pierit într-o noapte; și nu ar trebui să cruț Ninivele, acel oraș mare, în care sunt mai mult de o sută douăzeci de mii de persoane care nu pot să-și deosebească mâna dreaptă de cea stângă; și, de asemenea, multe bovine?”
Creatorul Își exprimă adevăratele sentimente pentru umanitate
Această conversație dintre Iahve Dumnezeu și Iona este, fără îndoială, o exprimare a adevăratelor sentimente ale Creatorului pentru umanitate. Pe de-o parte, îi informează pe oameni despre înțelegerea Creatorului cu privire la întreaga creație de sub suveranitatea Sa; precum a spus Iahve Dumnezeu: „Și nu ar trebui să cruț Ninivele, acel oraș mare, în care sunt mai mult de o sută douăzeci de mii de persoane care nu pot să-și deosebească mâna dreaptă de cea stângă; și, de asemenea, multe bovine?” Cu alte cuvinte, înțelegerea lui Dumnezeu în privința orașului Ninive era departe de a fi superficială. El nu doar că știa numărul de lucruri vii din oraș (inclusiv oameni și animale), ci știa și cât de mulți nu puteau face deosebire între mâna dreaptă și cea stângă – adică, știa cât de mulți copii și tineri erau prezenți. Aceasta e dovada concretă a înțelegerii vaste a lui Dumnezeu în privința omenirii. Pe de altă parte, această conversație îi informează pe oameni în privința atitudinii Creatorului față de omenire, adică a importanței omenirii în inima Creatorului. Este întocmai precum a spus Iahve Dumnezeu: „Ai avut milă de tărtăcuța pentru care nu ai lucrat și nici n-ai făcut-o să crească; cea care a ieșit într-o noapte și a pierit într-o noapte; și nu ar trebui să cruț Ninivele, acel oraș mare […]?” Acestea sunt cuvintele de reproș ale lui Iahve Dumnezeu către Iona, dar toate sunt adevărate.
Deși lui Iona îi fusese încredințată proclamarea cuvintelor lui Iahve Dumnezeu către oamenii din Ninive, el nu a înțeles intențiile lui Iahve Dumnezeu, nici nu I-a înțeles grijile și așteptările cu privire la oamenii din oraș. Prin acest reproș, Dumnezeu dorea să îi spună că umanitatea era produsul propriilor Lui mâini și că depusese un efort asiduu pentru fiecare persoană în parte, că fiecare persoană ducea pe umeri așteptările lui Dumnezeu și fiecare se bucura de provizia vieții lui Dumnezeu; pentru fiecare persoană în parte, Dumnezeu plătise prețul unui efort considerabil. Acest reproș i-a mai spus lui Iona că Dumnezeu prețuia umanitatea, care era lucrarea mâinilor Sale, la fel de mult cât Iona însuși prețuia tărtăcuța. Dumnezeu, în niciun caz, nu avea să abandoneze omenirea cu ușurință sau în ultimul moment posibil, mai ales că erau atât de mulți copii și animale nevinovate în oraș. Când era vorba de aceste produse tinere și neștiutoare ale creației lui Dumnezeu, care nu puteau nici să-și deosebească mâna dreaptă de cea stângă, era cu atât mai de neconceput ca Dumnezeu să le sfârșească viețile și să le hotărască finalurile într-o manieră așa grăbită. Dumnezeu a sperat să îi vadă cum cresc; El a sperat că nu vor călca pe urmele părinților, că nu va fi nevoie ca ei să audă din nou avertizarea lui Iahve Dumnezeu și că vor fi martori pentru trecutul Ninivelui. Cu atât mai mult, Dumnezeu spera să vadă Ninivele după ce se căise, să vadă viitorul Ninivelui după căința sa și, mai important, să vadă Ninivele trăind din nou sub mila lui Dumnezeu. De aceea, în ochii lui Dumnezeu, acele obiecte ale creației care nu puteau deosebi între mâinile lor drepte și cele stângi erau viitorul Ninivelui. Ei aveau să-și asume trecutul demn de dispreț al Ninivelui, la fel cum aveau să-și asume datoria importantă de a fi martori pentru trecutul și viitorul Ninivelui sub călăuzirea lui Iahve Dumnezeu. Prin această declarație a adevăratelor Lui sentimente, Iahve Dumnezeu a prezentat mila Creatorului pentru întreaga omenire. A arătat omenirii că „mila Creatorului” nu este o vorbă goală, nici o promisiune în vânt; are principii, metode și obiective concrete. Dumnezeu este adevărat și real și nu utilizează falsități sau deghizări și, în aceeași manieră, mila Sa e acordată la nesfârșit omenirii în fiecare perioadă și epocă. Totuși, până în ziua de astăzi, dialogul Creatorului cu Iona este unica afirmare verbală a motivului pentru care El arată milă omenirii, a modului în care arată milă omenirii, cât de tolerant este față de omenire și adevăratele Lui sentimente pentru omenire. Cuvintele succinte ale lui Iahve Dumnezeu din această conversație exprimă gândurile Sale pentru omenire ca un tot unitar; ele sunt o exprimare adevărată a atitudinii inimii Sale față de omenire, precum și dovada concretă a faptului că revarsă milă abundentă asupra omenirii. Mila Sa nu e oferită numai generațiilor mai în vârstă, ci și membrilor mai tineri ai omenirii, așa cum a fost întotdeauna, de la o generație la următoarea. Deși mânia lui Dumnezeu se abate frecvent asupra anumitor colțuri și anumitor epoci ale omenirii, mila lui Dumnezeu nu a încetat niciodată. Cu mila Sa, El călăuzește și conduce o generație a creației Sale după alta, alimentează și hrănește o generație a creației după alta, deoarece sentimentele Lui adevărate față de omenire nu se vor schimba niciodată. Așa cum a spus Iahve Dumnezeu: „Și nu ar trebui să cruț Ninivele […]?” El Și-a prețuit întotdeauna propria creație. Aceasta este mila din firea dreaptă a Creatorului și este, de asemenea, completa unicitate a Creatorului!
Matei 22:37-39 Isus i-a răspuns: „Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată mintea ta”. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să-l iubești pe semenul tău ca pe tine însuți”.
Să ne uităm mai întâi la fiecare parte din „Predica de pe munte.” De ce se leagă toată acestea? Se poate spune cu siguranță că toate acestea sunt mai elevate, mai concrete și mai apropiate de viețile oamenilor decât regulile Epocii Legii. Vorbind în termeni moderni, sunt mai relevante pentru practica actuală a oamenilor.
Să citim cuprinsul specific al următoarelor: cum ar trebui să înțelegi fericirile? Ce ar trebui să știi despre lege? Cum ar trebui definită mânia? Cum ar trebui tratați cei care fac adulter? Ce se spune și ce fel de reguli există despre divorț și cine poate să divorțeze și cine nu poate să divorțeze? Și cum e cu jurămintele, ochi pentru ochi, iubește-ți dușmanii, instrucțiuni despre milostenie etc.? Toate aceste lucruri au legătură cu fiecare aspect al practicii credinței omenirii în Dumnezeu și a urmării lui Dumnezeu de către ei. Unele din aceste practici sunt aplicabile și astăzi, dar acestea sunt mai rudimentare decât ce se cere momentan din partea oamenilor. Acestea sunt adevăruri destul de elementare pe care oamenii le întâlnesc în credința lor în Dumnezeu. Încă din vremea în care a început să lucreze, Domnul Isus deja începuse să lucreze asupra firii vieții oamenilor, dar se baza pe fundația legilor. Aveau ceva de-a face cu adevărul regulile și zicalele referitoare la aceste subiecte? Desigur că aveau! Toate regulile precedente, principiile și predica din Epoca Harului aveau toate legătură cu firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și este și, desigur, cu adevărul. Indiferent ce exprimă Dumnezeu, în ce mod exprimă acel lucru sau ce fel de limbaj folosește, fundația, originea și punctul de plecare al respectivului lucru se bazează toate pe principiile firii Sale și ceea ce El are și este. Asta este fără erori. Deci, chiar dacă acum aceste lucruri pe care El le-a spus par un pic superficiale, tot nu poți spune că nu reprezintă adevărul, deoarece erau lucruri indispensabile pentru oamenii din Epoca Harului pentru a mulțumi voia lui Dumnezeu și pentru a obține o schimbare în firea vieții lor. Poți spune că în predică există vreun lucru care să nu fie în acord cu adevărul? Nu poți! Fiecare dintre acestea reprezintă adevărul, deoarece toate erau cerințele lui Dumnezeu de la omenire; acestea erau toate principii și un domeniu oferit de Dumnezeu pentru modul de comportare și reprezintă firea lui Dumnezeu. Totuși, pe baza nivelului de creștere în viață din acea vreme, ei puteau doar să accepte și să înțeleagă aceste lucruri. Deoarece păcatul omenirii nu fusese încă rezolvat, Domnul Isus putea doar să emită aceste cuvinte și putea doar să utilizeze astfel de învățături simple în acest tip de domeniu pentru a le spune oamenilor din acea vreme cum ar trebui să se comporte, ce ar trebui să facă, în ce principii și domeniu ar trebui să facă lucruri și cum ar trebui să creadă în Dumnezeu și să-I satisfacă cerințele. Toate acestea erau determinate pe baza staturii omenirii din acea vreme. Nu era ușor pentru oamenii care trăiau în cadrul legii să accepte aceste învățături, deci ceea ce Domnul Isus a învățat a trebuit să se încadreze în acest domeniu.
În continuare, să aruncăm o privire la ce se regăsește în „Pildele Domnului Isus.”
Prima este pilda semănătorului. Aceasta este o pildă cu adevărat interesantă; semănarea semințelor este un eveniment obișnuit în viețile oamenilor. A doua este pilda neghinei. În legătură cu ce este neghina, adulții și oricine a plantat recolte vor ști. A treia este pilda bobului de muștar. Voi toți știți ce este muștarul, nu? Dacă nu știți, puteți să răsfoiți Biblia. Pentru a patra, pilda drojdiei, majoritatea oamenilor știu că drojdia este folosită pentru fermentare; este ceva folosit de oameni în viețile lor cotidiene. Toate pildele de mai jos, inclusiv a șasea, pilda comorii ascunse, a șaptea, pilda mărgăritarului, și a opta, pilda năvodului, sunt toate inspirate din viețile oamenilor; toate vin din viețile reale ale oamenilor. Ce fel de imagine înfățișează aceste pilde? Aceasta este o imagine a lui Dumnezeu care devine o persoană normală și trăiește alături de omenire, folosind limbajul unei vieți normale, folosind limbaj uman pentru a comunica cu oamenii și pentru a le oferi ceea ce au nevoie. Când Dumnezeu a devenit trup și a trăit în mijlocul omenirii pentru o perioadă lungă de timp, după ce experimentase și fusese martor la diferitele stiluri de viață ale oamenilor, aceste experiențe au devenit manualul Său pentru transformarea limbajului Său divin în limbaj uman. Desigur, aceste lucruri pe care El le-a văzut și le-a auzit în viață au îmbogățit experiența umană a Fiului Omului. Când El a vrut să îi facă pe oameni să înțeleagă unele adevăruri, să îi facă să înțeleagă o parte din voia lui Dumnezeu, El a putut să folosească pilde similare cu cele de mai sus pentru a le spune oamenilor despre voia lui Dumnezeu și cerințele Sale de la omenire. Aceste pilde aveau toate legătură cu viețile oamenilor; nu exista niciuna care să fie în afara realității vieților umane. Când Domnul Isus a trăit cu omenirea, a văzut fermieri care aveau grijă de câmpurile lor, El știa ce este neghina și ce este drojdia; înțelegea că oamenilor le plac comorile, așadar a folosit atât metafora comorii, cât și a mărgăritarului; a văzut frecvent pescari care își aruncau plasele; și așa mai departe. Domnul Isus a văzut aceste activități în viețile oamenilor și a experimentat și acel tip de viață. El era la fel ca orice altă persoană normală, experimentând cele trei mese pe zi și rutinele zilnice ale oamenilor. A experimentat personal viața unei persoane de rând și a fost martor la viețile altora. Când a fost martor la toate acestea și le-a trăit personal, El nu S-a gândit la cum să aibă o viață bună sau cum ar putea trăi mai liber, mai confortabil. Când El experimenta o viață umană autentică, Domnul Isus vedea greutățile din viețile oamenilor, vedea greutățile, chinul și tristețea oamenilor aflați sub corupția Satanei, trăind sub domeniul Satanei și trăind în păcat. În timp ce experimenta personal viața umană, El a experimentat și cât de neajutorați erau oamenii care trăiau în mijlocul corupției și a văzut și a experimentat suferința celor care trăiau în păcat, care erau pierduți în tortură de Satana, de rău. Când Domnul Isus a văzut aceste lucruri, le-a văzut cu divinitatea sau cu umanitatea Sa? Umanitatea Sa exista cu adevărat – era foarte vie – El putea experimenta și vedea toate acestea și desigur că El le vedea și în esența Sa, în divinitatea Sa. Adică, Hristos Însuși, Domnul Isus omul vedea acest lucru și tot ceea ce El vedea Îl făcea să simtă importanța și necesitatea lucrării pe care o primise de data aceasta în trup. Deși El Însuși știa că responsabilitatea pe care trebuia să o primească în trup era așa imensă și cât de crudă era durerea cu care trebuia să Se confrunte, când El a văzut omenirea neajutorată în păcat, când a văzut starea jalnică a vieților lor și strădaniile lor neînsemnate sub lege, El a simțit tot mai multă durere și a devenit tot mai dornic să mântuiască omenirea de păcat. Indiferent cu ce fel de dificultăți avea El să Se confrunte sau ce fel de durere avea să sufere, El a devenit tot mai hotărât să răscumpere omenirea care trăia în păcat. În timpul acestui proces, poți spune că Domnul Isus a început să înțeleagă tot mai clar lucrarea pe care trebuia să o facă și ceea ce Îi fusese încredințat. El a devenit, de asemenea, tot mai dornic să finalizeze lucrarea pe care avea să o primească – să ia asupra Lui toate păcatele omenirii, să Se căiască în locul oamenilor pentru ca ei să nu mai trăiască în păcat și pentru ca Dumnezeu să poată uita păcatele oamenilor datorită jertfei de păcat, permițându-I să Își continue lucrarea de a mântui omenirea. Se poate spune că în inima Sa, Domnul Isus era dispus să Se ofere pentru omenire, să Se sacrifice. El era dispus și să servească drept jertfă de păcat, să fie țintuit pe cruce și era dornic să finalizeze această lucrare. Când a văzut condițiile jalnice ale vieților umane, El a vrut și mai mult să-Și îndeplinească misiunea pe cât de repede posibil, fără să întârzie un singur minut sau o secundă. Când avea un asemenea sentiment de urgență, El nu Se gândea la cât de mare avea să fie propria Lui durere, nici nu Se gândea la cât de multă umilință avea să îndure – El avea doar o convingere în inima Sa: atât timp cât Se oferea pe Sine Însuși, atât timp cât era țintuit pe cruce ca jertfă de păcat, voia lui Dumnezeu avea să fie îndeplinită și El avea să poată începe o nouă lucrare. Viețile oamenilor din păcat, starea lor de a exista în păcat aveau să fie complet schimbate. Convingerea Sa și ceea ce El era determinat să facă aveau legătură cu mântuirea omului și El avea un singur obiectiv: să facă voia lui Dumnezeu, pentru ca El să poată începe cu succes următoarea etapă din lucrarea Sa. Asta era în mintea Domnului Isus în acel moment.
Trăind în trup, Dumnezeul întrupat avea o umanitate normală; avea emoțiile și rațiunea unei persoane normale. El știa ce era fericirea, durerea și când vedea oamenii în acest fel de viață, simțea profund că nu putea să îi scoată din păcat doar dându-le niște învățături, oferindu-le ceva sau învățându-i ceva. Nici doar să-i pună să respecte porunci nu avea să-i răscumpere din păcat – doar când a luat asupra Sa păcatul omenirii și a devenit asemănare a trupului păcătos, a putut El să-l dea la schimb pentru libertatea omenirii și să-l dea la schimb pentru iertarea lui Dumnezeu pentru omenire. Deci, după ce Dumnezeu Isus experimentase și fusese martor al vieților oamenilor din păcat, a existat o dorință intensă care s-a manifestat în inima Lui – să le permită oamenilor să scape de viețile lor pline de păcat. Această dorință L-a făcut să simtă tot mai mult că trebuie să meargă spre cruce și să ia asupra Sa cât mai curând posibil păcatele omenirii, cât mai rapid posibil. Acestea erau gândurile Domnului Isus în acea vreme, după ce trăise cu oameni și văzuse, auzise și simțise chinul vieților lor în păcat. Faptul că Dumnezeul întrupat putea avea acest tip de voință pentru omenire, că putea să exprime și să dezvăluie acest fel de fire – ar fi putut o persoană obișnuită să facă așa ceva? Ce ar fi văzut o persoană obișnuită trăind în acest tip de mediu? Ce ar fi gândit? Dacă o persoană obișnuită s-ar confrunta cu toate acestea, ar privi ea problemele dintr-o perspectivă mai înaltă? Cu siguranță că nu! Deși înfățișarea Dumnezeului întrupat este exact la fel ca cea a unui om, El învață cunoașterea umană și vorbește limba umană și uneori chiar Își exprimă ideile prin intermediul expresiilor sau mijloacelor omenirii, iar modul în care El vede oamenii, esența lucrurilor și modul în care oamenii corupți văd omenirea și esența lucrurilor nu sunt absolut deloc la fel. Perspectiva Sa și înălțimea la care Se află El reprezintă ceva de neatins pentru o persoană coruptă. Asta pentru că Dumnezeu este adevărul, trupul pe care El îl îmbracă deține, de asemenea, esența lui Dumnezeu, iar gândurile Sale și ceea ce este exprimat prin umanitatea Sa sunt, de asemenea, adevărul. Pentru oamenii corupți, ceea ce El exprimă în trup sunt prevederi ale adevărului și ale vieții. Aceste prevederi nu sunt pentru o singură persoană, ci pentru toată omenirea. Pentru orice om corupt, în inima sa există doar acei câțiva oameni care sunt asociați cu el. Există doar acei câțiva oameni de care îi pasă lui, de care se preocupă. Când se anunță un dezastru, el se gândește mai întâi la proprii copii, la soția sau părinții săi, iar o persoană filantropică s-ar gândi în cel mai bun caz la niște rude sau la un prieten bun; se gândește la mai mulți? Nici gând! Deoarece oamenii sunt, până la urmă, oameni, și ei pot doar să privească totul din perspectiva și de la înălțimea unei persoane. Totuși, Dumnezeu întrupat este cu totul diferit de o persoană coruptă. Indiferent cât de obișnuit, cât de normal, cât de modest este trupul Dumnezeului întrupat, sau chiar cât de mult Îl socotesc inferior oamenii, gândurile Sale și atitudinea Sa față de omenire sunt lucruri pe care niciun om nu le-ar putea avea și niciun om nu le-ar putea imita. El va observa întotdeauna omenirea din perspectiva divinității, de la înălțimea poziției Sale de Creator. El va vedea întotdeauna omenirea prin esența și mentalitatea lui Dumnezeu. El nu poate vedea absolut deloc omenirea de la înălțimea unei persoane obișnuite și din perspectiva unei persoane corupte. Când oamenii se uită la omenire, ei privesc cu vederea umană și folosesc lucruri precum cunoașterea și regulile și teoriile umane ca măsură. Asta este în sfera a ceea ce oamenii pot vedea cu ochii lor; este în sfera la care pot ajunge oamenii corupți. Când Dumnezeu se uită la omenire, El se uită cu vedere divină și Își folosește esența și ceea ce El are și este ca măsură. Această sferă include lucruri pe care oamenii nu le pot vedea și este lucrul în care Dumnezeu întrupat și oamenii corupți sunt total diferiți. Această diferență este determinată de esențele diferite ale oamenilor și a lui Dumnezeu și aceste esențe diferite determină identitățile și pozițiile lor, precum și perspectiva și înălțimea de la care văd lucrurile. Vedeți exprimarea și dezvăluirea lui Dumnezeu Însuși în Domnul Isus? Ați putea spune că ce a spus și a făcut Domnul Isus era legat de lucrarea Sa de slujire și de propria lucrare de gestionare a lui Dumnezeu, că toate erau exprimarea și dezvăluirea esenței lui Dumnezeu. Deși avea o manifestare umană, esența Sa divină și dezvăluirea divinității Sale nu poate fi negată. Era această manifestare umană chiar o manifestare a umanității? Manifestarea Sa umană era, prin însăși esența sa, cu totul diferită de manifestarea umană a oamenilor corupți. Domnul Isus era Dumnezeul întrupat și dacă El ar fi fost într-adevăr unul dintre oamenii obișnuiți, corupți, ar fi putut El să vadă viețile oamenilor din păcat dintr-o perspectivă divină? Cu siguranță, nu! Asta este diferența între Fiul Omului și oamenii obișnuiți. Oamenii corupți trăiesc cu toții în păcat și când o persoană vede păcatul, aceasta nu are un anumit sentiment în privința sa; toți sunt la fel, exact ca un porc care trăiește în noroi, care nu se simte deloc incomod sau murdar – mănâncă bine și doarme liniștit. Dacă cineva îi va curăța cocina, porcul, de fapt, nu se va simți în largul lui și nu va rămâne curat. Curând, se va rostogoli din nou în noroi, complet confortabil, deoarece este o creatură murdară. Când oamenii văd un porc, ei simt că e murdar și că dacă îl cureți, porcul nu se simte mai bine – de aceea, nimeni nu ține un porc în casă. Modul în care oamenii văd porcii va fi întotdeauna diferit de cum se simt porcii înșiși, deoarece oamenii și porcii nu sunt de același fel. Și deoarece Fiul Omului întrupat nu este de același fel cu oamenii corupți, doar Dumnezeul întrupat poate sta dintr-o perspectivă divină și poate sta la înălțimea lui Dumnezeu pentru a vedea omenirea, pentru a vedea totul.
Când Dumnezeu devine trup și trăiește printre oameni, ce suferințe experimentează în trup? Înțelege cineva cu adevărat acest lucru? Unii oameni spun că Dumnezeu suferă mult și, deși El este Dumnezeu Însuși, oamenii nu Îi înțeleg esența și Îl tratează mereu precum o persoană, ceea ce Îl face să se simtă ofensat și nedreptățit – ei spun că suferința lui Dumnezeu este într-adevăr mare. Alți oameni spun că Dumnezeu este nevinovat și fără de păcat, dar El suferă la fel ca omenirea și îndură persecuție, defăimare și umilințe împreună cu omenirea; ei spun că El îndură și lipsa de înțelegere și de ascultare din partea discipolilor Săi – suferința lui Dumnezeu nu poate fi într-adevăr măsurată. Pare că nu Îl înțelegeți cu adevărat pe Dumnezeu. De fapt, această suferință despre care vorbiți nu se consideră o suferință adevărată pentru Dumnezeu, deoarece există o suferință mai mare decât aceasta. Atunci, care este suferința adevărată pentru Dumnezeu Însuși? Care este suferința adevărată pentru trupul lui Dumnezeu întrupat? Pentru Dumnezeu, faptul că omenirea nu Îl înțelege nu se consideră suferință și faptul că oamenii au niște neînțelegeri în privința lui Dumnezeu și faptul că nu Îl consideră ca fiind Dumnezeu nu se consideră suferință. Totuși, oamenii deseori simt că Dumnezeu trebuie să fi suferit o mare nedreptate, că atât timp cât era în trup El nu Își putea arăta persoana omenirii și nu le putea permite să Îi vadă măreția și Dumnezeu Se ascundea în mod umil într-un trup nesemnificativ, deci trebuie să fi fost chinuitor pentru El. Oamenii pun la suflet ceea ce pot să înțeleagă și ceea ce pot să vadă din suferința lui Dumnezeu și impun toate tipurile de milă asupra lui Dumnezeu și deseori chiar oferă niște laude pentru aceasta. De fapt, există o diferență, există o distanță între ceea ce oamenii înțeleg din suferința lui Dumnezeu și ceea ce El simte cu adevărat. Vă spun adevărul – pentru Dumnezeu, indiferent dacă este Duhul lui Dumnezeu sau trupul întrupat al lui Dumnezeu, acea suferință nu este suferință adevărată. Atunci ce îndură de fapt Dumnezeu? Să vorbim despre suferința lui Dumnezeu doar din perspectiva Dumnezeului întrupat.
Când Dumnezeu devine trup, devenind o persoană obișnuită, normală, trăind în mijlocul omenirii, alături de oameni, nu poate El să vadă și să simtă metodele, legile și filozofiile de viață ale oamenilor? Cum Îl fac să Se simtă aceste legi și metode de a trăi? Simte El aversiune în inima Sa? De ce ar simți aversiune? Care sunt legile și metodele omenirii de a trăi? În ce principii se ancorează acestea? Pe ce se bazează? Metodele, legile omenirii etc. pentru a trăi – toate acestea sunt create pe baza logicii, cunoașterii și filozofiei Satanei. Oamenii care trăiesc sub aceste legi nu au umanitate, nu au adevăr – toate sfidează adevărul și sunt ostile lui Dumnezeu. Dacă ne uităm la esența lui Dumnezeu, vedem că esența Sa este exact opusă logicii, cunoașterii și filozofiei Satanei. Esența Sa este plină de dreptate, adevăr și sfințenie și alte realități ale tuturor lucrurilor pozitive. Dumnezeu, având această esență și trăind printre asemenea oameni – ce simte El în inima Sa? Nu este plină de durere? Inima Sa este îndurerată și această durere este ceva ce nicio persoană nu poate să înțeleagă sau să realizeze. Deoarece tot ceea ce El întâlnește, aude, vede, trăiește și toate cu care se confruntă, aceste lucruri reprezintă corupția, răul și răzvrătirea și împotrivirea omenirii față de adevăr. Tot ceea ce vine de la oameni este sursa suferinței Sale. Adică, deoarece esența Sa nu este aceeași cu a oamenilor corupți, corupția oamenilor devine sursa celei mai mari suferințe ale Sale. Când Dumnezeu devine trup, este El capabil să găsească pe cineva care împărtășește un limbaj comun cu El? Acesta este un lucru care nu poate fi găsit printre oameni. Nu există nimeni care să poată comunica, să poată avea un dialog cu Dumnezeu – ce fel de sentiment ai spune că are Dumnezeu? Lucrurile pe care oamenii le discută, pe care le iubesc, pe care le caută și după care tânjesc, toate au de-a face cu păcatul, cu tendințele rele. Când Dumnezeu se confruntă cu toate acestea, nu este ca un cuțit în inima Lui? Confruntându-se cu aceste lucruri, ar putea El să simtă bucurie în inima Lui? Ar putea El să afle consolare? Cei care trăiesc împreună cu El sunt oameni plini de răzvrătire și răutate – cum ar putea să nu sufere inima Sa? Cât de intensă este într-adevăr această suferință și cui îi pasă de ea? Cine ia aminte? Și cine ar putea să o aprecieze? Oamenii nu au niciun mod de a înțelege inima lui Dumnezeu. Suferința Sa este mai ales ceva ce oamenii nu pot să aprecieze, iar răceala și amorțeala umanității fac ca suferința lui Dumnezeu să fie și mai profundă.
Există unii oameni care deseori deplâng situația lui Hristos, deoarece există un verset în Biblie care spune: „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Și odihnească capul.” Când oamenii aud acest lucru, ei îl iau în serios și cred că aceasta este cea mai mare suferință pe care Dumnezeu o îndură și cea mai mare suferință pe care o îndură Hristos. Acum, privind situația din perspectiva faptelor, este adevărat acel lucru? Dumnezeu nu crede că aceste dificultăți reprezintă suferință. El nu a protestat niciodată împotriva nedreptății din cauza dificultăților trupului și nu i-a pus niciodată pe oameni să-L răsplătească sau să-L recompenseze cu ceva. Totuși, când El este martor la tot ce e al omenirii, viețile corupte și răul oamenilor corupți, când El este martor că omenirea e sub puterea Satanei și întemnițată de Satana și nu poate scăpa, că oamenii care trăiesc în păcat nu știu care este adevărul – El nu poate să suporte toate aceste păcate. Aversiunea Sa față de oameni crește cu fiecare zi, dar El trebuie să îndure toate acestea. Asta este marea suferință a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate exprima pe deplin nici chiar vocea inimii Lui sau emoțiile Sale printre discipolii Lui, și niciunul dintre discipolii Săi nu poate să înțeleagă cu adevărat suferința Sa. Nimeni nici nu încearcă măcar să-I înțeleagă sau să-I consoleze inima – inima Sa îndură această suferință zi după zi, an după an, în repetate rânduri. Ce vedeți în toate acestea? Dumnezeu nu cere nimic în schimb de la oameni pentru ceea ce El a dat, dar datorită esenței lui Dumnezeu, El nu poate tolera absolut deloc răul, corupția și păcatul omenirii, ci simte o aversiune și o ură extremă, ceea ce face ca inima lui Dumnezeu și trupul Său să îndure o suferință fără sfârșit. Puteți să vedeți toate acestea? Mai mult ca sigur, niciunul dintre voi nu poate să vadă acest lucru, pentru că niciunul dintre voi nu Îl înțelege pe Dumnezeu cu adevărat. În timp, puteți să-l experimentați treptat voi înșivă.
